Un părinte hiperprotectiv este un părinte anxios, un părinte care este dependent din punct de vedere emoțional de propriul copil este un părinte care se teme de singurătate, care are o lipsă de iubire de sine pe care încearcă să o compenseze prin iubirea și afecțiunea pe care copilul i-o oferă.
Acest părinte vede în copil o rezolvare a propriilor angoase și pentru că vede soluția în copil, și nu în sine însuși, va continua să se comporte și să ia decizii în funcție de acest lucru. De exemplu, dacă are o teamă profundă de singurătate sau de abandon, în loc să lucreze cu sine pentru a vindeca și depăși această teamă, va acționa tocmai invers – adică își va acapara din ce în ce mai mult copilul, pentru că îndepărtarea copilului l-ar pune față în față cu această teamă pe care nu dorește să o confrunte.
Un astfel de părinte este capabil să facă nenumărate sacrificii sau compromisuri „de dragul copilului”, dar întotdeauna se va aștepta ca acele sacrificii să-i fie răscumpărate, se va aștepta ca și copilul să se sacrifice, la rândul său, pentru el. Acest martirism al părintelui este la nivel inconștient propria plasă de siguranță – poate fi interpretat precum un lipici între părinte și copil, un liant imaginar care „obligă” copilul să rămână îndatorat părintelui, să-l ridice pe un piedestal, să-l facă să se simtă iubit, apreciat și valorizat și să se sacrifice pentru el, în ciuda faptului că acest sacrificiu îi poate distruge viața.
Psiholog Lucia Șireanu
Psiholog Florentina Anghel