Relatiile cu ambii parinti au o importanta cruciala pentru oricine, femeie sau barbat. Ierarhizarea nu poate decat sa „amputeze” complexitatea sist­mului de relatii primare care ne transforma din niste „animalute cu potential uman” in oameni in adevaratul sens al cuvantului. Sa ne gandim o clipa cum aude un copil acea intrebare „inocenta” pe care i-o adreseaza, cu un amuzament usor sadic, tot felul de unchi si matusi: „Tu pe cine iubesti mai mult, pe mama sau pe tata?” Adica e musai sa aleaga? Din fericire pentru toti, copiii invata, odata cu limbajul, si moduri sanatoase de a-si proteja intimitatea emotionala si dau, cel mai adesea, raspunsul „corect politic”, linistitor pentru toata lumea: „Pe amandoi la fel!”.
Daca intr-o prima etapa de viata, cea care acopera primul an, relatia cu mama este, de departe, cea mai importanta, odata cu incheierea dependentei absolute de ea tatal incepe si el sa-si „intre in rol” in mod manifest si explicit.
Pentru o fata, relatia cu tatal este importanta pe de o parte pentru că tatal este cel care valideaza identitatea ei feminina, care poate certifica (prin felul sau de a se raporta cu bucurie la ea ca la o fata si nu doar ca la un copil si, mai ales, nu ca la un baiat) faptul că e bine ca ea va deveni femeie si nu barbat. Pe de alta parte, tatal va fi pentru fata, intr-un fel sau altul, modelul barbatului, cu tot ceea ce barbatul va putea avea atragator si totodata strain pentru ea, ca femeie.
Cum nu putem sa cunoastem toata lumea dintr-odata, incepem cu parintii. Ei sunt primul nostru contact cu cei din jur, sunt echivalentul unei prime impresii, iar o prima impresie bună e tot timpul incurajatoare, nu?
Psiholog Lucia Șireanu
Psiholog Florentina Anghel