Eu, ca mulți alți copii din generația mea, am fost crescută de către bunica. Se pare că Maria, mama mamei mele, eroul copilăriei mele, o femei simplă insă foarte înțeleaptă, avea veleităti de „Hipnoterapeut”). Bunica m-a crescut cu multă iubire, toleranță, acceptare, grijă și cu dorința de a îmi desena frumos destinul. Ea nu mă certa niciodată, nu se supăra pe mine, indiferent de ceea ce făceam. Însă „profita” de fiecare ocazie și se transforma într-un povestitor talentat, iar poveștile cu tâlc erau specialitatea ei.
În fiecare seară, înainte de culcare, Bunica se așeza pe marginea patului meu și imi spunea o poveste, adeseori aceasta avea ceva din realitatea zilelor mele. Călătoream într-o lume fantastică în care personajele erau parcă hotărâte să îmi transmită câte ceva. Ca printr-o magie personajul preferat mă făcea să îi îndrăgesc calitățile și trezea în mine o  dorință arzătoare de a îi semăna. Astfel începeam să îmi modific modul în care acționam, reușind să mă transform într-o fetiță mai ascultătoare, mai curajoasă, mai politicoasă.
Călătoria ascultătorului începe la auzul celor cinci cuvinte magice ”A fost odată ca niciodată….” și trecerea de la realitate la închipuire se producea instant. Aceste cuvinte seamănă cu o inducție hipnotică și îl invită pe ascultător într-o lume a imaginației în care realitatea poate fi suspendată și învățarea poate fi sportită. Cele cinci cuvinte sunt o invitație într-un tărâm special în care ascultătorul intră în transă, atenția se concentrează și astfel ascultătorul poate impartasii emoțiile eroului ficțional.
Copilul mic are nevoie de poveşti pentru o învățare simbolică şi securizantă. Poveștile reușesc să blocheze mecanismele de apărare, permițând astfel conectarea cu inconştienul şi oferirea de soluţii depozitate în acesta.
Psiholog Lucia Șireanu
Psiholog Florentina Anghel